Rostul opririi: cum m-au pregătit pauzele pentru un nou drum

De două ori în viață m-am oprit din practică.
De ambele dăți, am crezut că pierd ceva.
De fapt, mă pregăteam.

Am descoperit Yoga când aveam vreo 22 de ani și locuiam în Roma. De atunci am practicat constant, însă în parcursul meu s-au strecurat și două pauze mai îndelungate. Astăzi înțeleg că au fost etape esențiale în devenirea mea.

Prima pauză: fuga de mine însămi

Prima pauză s-a întâmplat la vreo jumătate de an după revenirea pe meleagurile natale, după cinci ani de locuit, studiat și lucrat în Roma. Traversam o perioadă de integrare în noua viață, dar și de recalibrare profesională. Deloc ușoară, presărată cu tumult emoțional, care devenise atât de apăsător încât, efectiv, nu am mai putut practica Yoga.

De ce?

Pentru că practica Yoga mă pune față în față cu tot ce se întâmplă în interiorul meu. Iar pe vremea aceea, mi-a fost mai ușor să supraviețuiesc ignorând, mai degrabă decât confruntând. Bineînțeles că m-am simțit vinovată că am renunțat la acel obicei care mă salvase și mă ridicase de atâtea ori până atunci. Bineînțeles că m-am transformat, treptat, într-un butoi cu pulbere.

Pauza s-a încheiat în momentul în care am decis că sunt pregătită să mă reîntorc la mine și la practică. M-am înscris la un Yoga Teacher Training, fără intenția de a deveni instructor, ci doar din nevoia de a mă cufunda profund și fără scuze în călătoria interioară de care fugisem de aproape un an.

După două săptămâni de curs, durerea pe care o scoteam la suprafață, zi de zi, m-a copleșit. M-am îmbolnăvit și am dus cursul în paralel cu vindecarea corpului și a sufletului. Am încheiat această etapă mult mai ușoară, îmbogățită cu informații și resurse noi, încrezătoare că pot, în sfârșit, să îmi trăiesc viața și nu să mă trăiască ea pe mine.

Practica devine drum

M-am întors în București și am continuat practica, zi de zi. Era începutul pandemiei, iar viața mi-a oferit exact ce aveam nevoie: timp și spațiu.

După un an, am susținut prima sesiune de grup, într-un retreat de o zi, urmată de primul program de Yoga. Atunci am simțit că viața mea începe să se așeze pe un drum care are sens.

A doua pauză: întruparea practicii

A doua pauză a venit spre finalul sarcinii și în perioada post-partum. A fost o pauză parțială, aș zice.

Nu m-am mai așezat pe saltea luni întregi.
Nu am mai meditat în liniște, cu ochii închiși și spatele drept.
Nu am mai explorat tehnici variate de respirație.

În schimb, am fost nevoită să întruchipez ceea ce predicasem atâția ani — în condiții de viață complet diferite. Mai intense. Mai reale. M-am reîntors la esența practicii și la primele stadii descrise de Patanjali.

Ce m-a învățat această pauză?

Am reînvățat compasiunea față de corpul meu, care a trecut prin transformări uluitoare, devenind lăcaș de creștere pentru un pui mic, nu doar „îmbrăcămintea” sufletului meu.

Am renunțat la minciunile subtile care întrețineau iluzii și am făcut loc vieții așa cum este — imperfectă.

Am devenit mai conștientă de resursele mele și ale celor apropiați, mai ales în post-partum, când a fost necesar să le distribuim cu grijă, ca să nu ajungem pe minus.

Am renunțat la lucruri care îmi plăceau mult și pe care uneori le consumam în exces — precum brânza :)), descoperind că sevrajul e inconfortabil, dar scurt. Iar apoi vine o liniște aparte — liniștea în care nu mai ești dominat de dorințe.

Am învățat să trăiesc bine cu mai puțin.
Mai puține obiecte.
Mai puțini oameni.
Mai puține momente ideale.
Mai puțin somn.

Au existat și gânduri greoaie. Timpul pentru procesare este mai scurt acum, așa că am învățat să le spun pe nume mai repede, să le discut, să extrag lecția și să merg mai departe.

Recunoștință. În fiecare moment. Nu am simțit niciodată mai multă recunoștință decât în această perioadă.

Priveam disciplina diferit odinioară, poate mai superficial. Acum o regăsesc în micile provocări zilnice, în care acționez în acord cu principiile mele, chiar și atunci când primul impuls este să-mi ies din pepeni.

Testul

Ultimele luni s-au simțit ca un test continuu la materia „Dezvoltare personală”.

Știi genul acela de test pentru care tocești toată cartea, dar profesorul îți dă exercițiile făcute la clasă? Iar tu nu ai fost la ore, așa că improvizezi. Uneori nimerești, alteori nu. Important este că încerci.

De trecut, sigur treci.

Abandonul

Cel mai valoros principiu rămâne, însă, ultimul: abandonul în brațele Divinului și acceptarea faptului că nu pot controla ritmul în care cresc lucrurile, oamenii sau eu însămi. Înseamnă să intervin mai puțin și să privesc mai mult.

Nu ca resemnare.
Nu ca pasivitate.
Ci ca încredere.

Concluzia

Pauzele sunt o parte esențială a devenirii noastre. La început pot fi derutante, destabilizatoare, greu de înțeles — mai ales pentru cei care nu știu să se oprească.
Ca mine.

Ce mi-aș spune acum, după ce am înțeles rostul pauzelor din parcursul meu?

Have faith, girl.
Lasă viața să se golească fără frică. Las-o să se așeze cu răbdare. Ai încredere că ce urmează este mai bun decât ce a fost.

Când viața te oprește, nu te pedepsește. Te pregătește.